Fallout 3 sau cum se distruge o legenda in 3 pasi

Intro:
Daca ati jucat Fallout 1 si 2 si mai asteptati inca cu nerabdare declansarea celui de al Treilea Razboi Mondial doar pentru a testa pe viu cele invatate si a retrai senzatiile incercate atunci nu va atingeti de Fallout 3.

Daca ati jucat deja Fallout 3 si nu va mai puteti opri din laude nu cititi acest review (pentru ca s-ar putea sa dati cu PC-ul de pereti si nu are sarmanul nici o vina).

Locuiti in Bucuresti sau oriunde altundeva in Romania? Vi se pare ca saracia si poloarea va macina sanatatea si va scurteaza viata si asa patetica? Va bate gandul sa va mutati in S.U.A. si nu stiti cum sa faceti rost de o carte verde mai repede? Vreti sa incepeti o noua viata? Nu va grabiti sa va faceti bagajele si sa va cheltuiti ultimii bani pe biletul de avion inainte de a citi acest mesaj de interes general: America e nasoala. Da, ati citit bine, America e nasoala rau de tot. Pai cum sa nu fie cand trebuie sa imparti o camaruta mizera cu un singur bec si ala chior cu o duzina de westlanderi nespalati a caror singura grija e sa te buzunareasca (asta atunci cand nu umbla pe zece carari dupa o betie crunta).

Sa nu mai vorbim de siguranta publica. Vi se pare ca umblatul hai-hui la miez de noapte prin Pantelimon e un act de vitejie atunci ce mai ziceti de o plimbare in amiaza mare pe strazile Washington-ului; sinucidere curata nu alta. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu de unde sa incep si unde sa termin. Asa ca daca nu va casapesc mercenarii de la Talon Company si scapati de slave raideri fiti siguri ca la prima cotitura veti intalni o banda infometata de super mutanti care abia asteapta sa o puna de un gratar cu voi ... pe post de aperitiv. Iar daca va asteptati la o interventie salvatoare sau macar la o mana de ajutor de la fortele de ordine locale puneti-va pofta in cui caci nu se va intampla pentru ca baietii veseli de la Brotherhood of Steel sunt prea ocupati sa-si planga de mila ca nu au suficienti angajati in timp ce isi savureaza in liniste cafeluta si gogosile in birourile caldute de la etajul trei ale Pentagonului (va suna cunoscut?).

Pasul 1 Storyline-ul (a se citi in special de catre scenaristii de la Bethesda Game Studios)

Cel mai rapid si mai usor mod in care puteti distruge un joc bun este storyline-ul sau mai pe romaneste povestea (firul narativ). La acest capitol scenaristii de la Bethesda Game Studios primesc nota 10 pentru o prestatie de exceptie. Altfel spus au reusit ceea ce nimeni in industria jocurilor video nu a mai reusit pana acum si anume sa doarma de la inceputul si pana la sfarsitul proiectului.

Daca nu ati pus pana acum mana pe Fallout 3 si vreti totusi sa o faceti va recomand calduros sa evitati qwesta principala pana in ultimul moment. Feriti-va de ea ca dracu de tamie pentru ca e dea dreptul penibila. Numai in primele zece minute de joc producatorii au reusit sa inghesuie toate cliseele inventate vreodata de industria de filme hollywood-iana imbinand intr-un mod copilaresc cateva dialoguri tampitele cu o serie de personaje stereotipe si sterse intr-o incercare total nereusita de a prezenta jucatorilor copilaria si adolescenta personajului principal. Avand in vedere rezultatul final jocul ar fi fost probabil mult mai reusit daca producatorii sareau pur si simplu peste aceasta inceracare de introducere.

Ceea ce se intampla in continuare (disparitia tatalui, cautarile disperate, regasirea, sacrificiul suprem pentru salvarea umanitatii) frizeaza penibilul si nu face decat sa aduca aminte de filmele americane de mana a doua cu soldatii care se sacrifica fara sa gandeasca pentru unchiul Sam si pentru binele omenirii ( :) ?). Toate caracterele care apar pe parcursul misiunii principale sunt lipsite de orice personalitate si au profunzimea unei foi de hartie (in cel mai bun caz). Oricat am cautat (si credeti-ma ca m-am straduit) nu am reusit sa gasesc nimic care sa ma faca sa ma atasez catusi de putin de vreunul dintre ele. Sincer sa fiu potaia pe care am adoptat-o undeva pe la inceputul jocului mi s-a parut mai inteligenta si mai interesanta decat cele mai multe din NPC-uri si asta in conditiile in care nu facea decat sa latre si sa se agate din cand in cand de mainile sau picioarele adversarilor.

Nu pot, nici macar acum dupa ce am terminat jocul, sa scap de impresia ca personajele respective au fost puse acolo doar pe postul de indicatoare de circulatie pentru a comunica directia in care trebuie sa ne indreptam pentru a ajunge la destinatie. Ma astept ca dupa ce ati citit paragraful anterior sa va opriti si sa privit burzluiti monitorul intrebandu-va daca sunt cu adevarat prost sau doar ma prefac. Da, aveti dreptate, scopul unui NPC este acela de a oferi informatii si de a facilita inaintarea in joc, dar pentru un RPG modul in care sunt furnizate aceste date este ceea ce conteaza sau ar trebui sa conteze. Elementul esential al acestei categorii de jocuri este tocmai povestea si modul in care este ea prezentata. Daca la un FPS un storyline mediocru poate fi compensat de cele mai multe ori de o grafica superba nu la fel stau lucrurile si la un RPG. Cei care cumpara astfel de jocuri se asteapta la mai mult decat la doua cuvinte baiguite printre dinti si un morman de cartuse fumegande imprastiat printre sute de mutanti si zombi rapusi in nestire.

Ma asteptam la mult mai mult de la un joc care a surprins in trecut prin abordarea originala, prin personajele ciudate, prin umorul negru subtil si prin intorsaturile neasteptate de situatie. Ma asteptam ca Fallout 3 sa continue aceasta traditie. Ma asteptam sa rad pe saturate de absurdul situatiilor sau sa plang cu lacrimi de crocodil pentru moartea unui personaj de care ma atasasem. Nu a fost sa fie. Nici macar voacea unor actori celebri precum Liam Neelsen nu poate salva un scenariu prost, lipsit de sare si piper care te face sa te simti mai degraba privitor la un film din categoria „Infanteria Stelara” decat participant la un joc care a uimit de atatea ori in trecut prin originalitatea debordanta de care dadea dovada la fiecare pas si cu fiecare replica.

Partea buna in toata aceasta mare de rele e faptul ca povestea principala se termina inainte de a va da seama ca a inceput (sunt mai mult decat suficiente sase ore pentru a duce la capat jocul). Desi la prima vedere acest lucru pare un handicap serios, la o analiza mai aprofundata se dovedeste chiar benefic intrucat va da posibilitatea sa va indreptati atentia catre misiunile secundare care sunt, de multe ori, mai interesante decat cea principala. Astfel veti avea ocazia sa cunoasteti si unele personaje ceva mai pitoresti care aduc macar vag cu cele din primele doua jocuri ale seriei. De asemenea spre deosebire de qwesta principala in care nu puteti alege decat intre bine si inuman de bine in cadrul misiunilor secundare producatorii s-au obosit macar sa ofere posibilitate gamer-ilor de a-si stabili singuri aliniamentul moral chiar daca au facut-o intr-un mod complet superficial si transparent folosind replici cat se poate de explicite parca pentru a se asigura ca jocul este suficient de accesibil chiar si potentialilor cumparatori cu IQ subunitar. Cu toate defectele lor si in ciuda faptului ca de regula se bazeaza pe o structura simplista de genul „du-te acolo nu stiu unde adu-mi aia nu stiu ce” misiunile secundare sunt de cele mai multe ori suficient de captivante pentru a mentine treaz interesul jucatorilor.

Nu pot insa sa nu ma gandesc la jocuri precum Jade Empire sau mai nou Mass Effect in care producatorii au inteles sa dea dovada de seriozitate atunci cand au creat atat povestea principala cat si misiunile secundare. Si nu ma refer aici doar la complexitatea firului narativ ci si la faptul ca optiunile nu se limiteaza doar la a alege intre bine si rau. Astfel in aceste titluri se intalneau de multe ori situatii in care nu exista o alegere buna si una rea asa incat indiferent de optiunea jucatorului unul sau mai multe NPC-uri aveau de suferit (si aici nu o sa ofer ca exemplu decat cazul Mass Effect unde pentru a putea sa salvez un membru al echipei a trebuit sa il sacrfic pe un altul). Desi asemenea cazuri sunt rare ele denota o doza serioasa de realism si maturitate in gandire a producatorilor, demonstrand in acelasi timp ca o abordare matura a unor astfel de teme nu inseamana neaparat sinuciderea comerciala a jocului (atat Jade Empire cat si Mass Effect au fost bine primite atat de gameri cat si de critica de specialitate si au generat in acelasi timp profituri substantiale).

Pasul 2 Gameplay-ul

Al doilea lucru pe care trebuie sa il aveti in vedere atunci cand doriti sa transformati un joc foarte bun intr-unul foarte prost este gameplay-ul. Si de aceasta data geniile de la Bethesda Game Studios au facut o treaba exceptionala prelund practic, in intregime, sistemul de gameplay prezent in The Elder Scrolls IV: Oblivion sistem care s-a dorit revolutionar dar care in practica a generat mai multe probleme decat a rezolvat. La baza acestuia a stat dorinta, laudabila de altfel, a producatorilor de a inlatura obstacolele artificiale introduse in majoritatea RPG-urilor de pana la Oblivion care impiedecau deplasarea libera a jucatorilor dea lungul si dea latul hartii. Modul in care a fost inlaturat acest neajuns a fost insa unul la fel de artificial si anume prin folosirea unui algoritm de scalare a fortei oponentilor menit sa asigure faptul ca acestia nu sunt prea puternici raportat la nivelul de dezvoltare a personajului folosit de jucator.

Acest model a rezolvat problema deplasarii nestingherite a caracterelor pe harta insa a distrus in acelasi timp ideea care sta la baza RPG-urilor si anume evolutia treptata a personajelor. Intrucat forta adversarilor se raporteaza intotdeauna la cea a eroului principal indiferent de modul in care alocati punctele de experienta acumulate rezultatul va fi invariabil acelasi. Astfel inca de la inceputul jocului veti fi capabili sa treceti cam de orice adversar fara a intampinati probleme serioase. Nici macar super mutantii sau soldatii Enclavei care sunt cei mai puternici adversari nu pot face fata furiei dezlantuite a „calatorului singuratic”.

O alta consecinta majora a acestui sistem este faptul ca armele si armurile devin de cele mai multe ori inutile jocul putand fi terminat (mai greu ce-i drept) doar cu pistolul pe care il capatati inca din prima misiune si purtand o armura din piele nu foarte sofisticata. Mai mult, desi armele sunt dintre cele mai variate mergand de la pistoale si pana la mini tunuri, damage-ul produs de acestea este foarte apropiat. Spre exemplu ma asteptam ca mini tunul sa rada hoarde intregi de zombi doar la o apasare de tragaci. Adevarul m-a lovit insa dureros cand, desi ma aflam la doar cativa metri de un super mutant, gloantele trase de mini tunul meu nou nout se incapatinau sa loveasca orice altceva in afara de tinta (situatie care se mentine chiar si in modul V.A.S.T. – un fel de slow motion).

Singura arma care are un damage cu adevarat mai rasarit, fiind in acelasi timp si cea mai puternica din joc, este „Fat Boy-ul” (un fel de mini lansator de bombe nucleare) care poate sa nimiceasca orice inamic dintr-o singura lovitura. Nu incepeti sa salivati insa deoarece munitia pentru acest monstru este chiar mai rara decat o picatura de apa curata in desertul iradiat al Washington-ului dea lungul si dea latul caruia va veti face veacul. Si daca asta nu era de ajuns, precizia acestui lansator i-ar face sa se prapadeasca de ras pana si pe designerii Scud-ului, racheta cunoscuta pentru faptul ca ateriza, de cele mai multe ori, la cativa kilometri de tinta. Altfel spus, indiferent cat de buni tintasi sunteti sansele de a nimeri, dintr-o singura lovitura, un adversar aflat la mai mult de o aruncatura de bat sunt egale cu -1. Aceasta imprecizie, dea dreptul sacaitoare, face Fat Boy-ul, de cele mai multe ori, inutilizabil intrucat nu poate fi folosit pentru a distruge tinte aflate la distanta iar daca incercati sa il utilizati pentru adversarii asezati ceva mai aproape riscati sa le impartasiti soarta si sa va treziti proptiti in fata ecranului de incarcare fara sa apucati sa va dati seama ce anume v-a lovit.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu sunt adeptul asa numitului curent purist in materie de RPG-uri. Multi jucatori, mai ales din generatiile mai vechi, s-au plans de nivelul scazut de dificultate al jocului si de faptul ca in titlurile anterioare avansarea in nivel se facea cu sudoarea fruntii si dupa multe nopti nedormite. Da, este adevarat nivelul de dificultate este redus insa nu acest lucru deranjeaza ci faptul ca atunci cand ajungi, in cele din urma, la sfarsitul jocului ai impresia ca ai jucat un shooter si nu RPG. De ce spun asta? Pentru ca indiferent de modul in care alegeti sa cheltuiti punctele de experienta nu veti observa nici o diferenta.

Daca la inceputul jocului puteati sa caftiti un super mutant sa spunem din doi timpi si trei miscari si la sfarsitul qwestei principale veti avea nevoie cam de tot atata efort pentru a obtine acelasi rezultat. Si atunci ce sens mai are sa pierzi ore intregi pentru a studia toate atributele, caracteristicile si trasaturile (nu putine de alt fel) pe care producatorii le-au gandit cu atata migala? Din nou ma vad nevoit sa fac comparatia cu alte jocuri din aceiasi categorie pentru a-mi sustine punctul de vedere. Un exemplu de RPG bine facut, din acest punct de vedere, este Star Wars: Knights of the Old Republic 1 si 2 in care atat personajul principal cat si ceilalti membri ai echipei evoluau vizibil in directia pe care jucatorul le-o imprima. Astfel daca la inceputul jocului caracterul principal avea dificultati considerabile in a se lupta simultan cu doi sau trei adversari la sfarsitul acestuia era suficient de puternic pentru a face fata unei mici armate de atacatori.

Situatia este in mare aceiasi si in cazul in care incercati sa va faceti un personaj bazat pe creier si nu pe muschi. Este adevarat ca in acest caz apar o serie de linii de dialog noi insa de cele mai multe ori acestea sunt superficiale si lipsite de orice vlaga. Pentru aceia dintre voi care vor sa vada ce inseamana un personaj complex si replici cu adevarat inteligente va invit sa jucati Star Wars: Knights of the Old Republic 2. Rar mi-a fost dat sa intalnesc, intr-un joc, personaje atat de diferite, atat de imprevizibile ... atat de umane ca in acest titlu a celor de la BioWare. Prin comparatie personajele din Fallout 3 sunt ca niste stalpi de afisaj pe care sunt lipite doua, trei replici si acelea succinte. Iar acest sentiment de superficialitate se mentine indiferent cat de multe puncte ati trimite spre partea de inteligenta si comunicare.

Pasul 3 Sunetul

Cand am pornit prima oara Fallout 3 am ramas impresionat de muzica pe care producatorii au ales-o pentru generic si am fost convins ca soundtrack-ul acestui titlu se va ridica la nivelul celor din Fallout 1 si Fallout 2 compuse cu atata maiestrie de Mark Morgan. Si de aceasta data sperantele mi s-au naruit dupa primele zece minute de joc. In loc sa dezvolte nucleul reprezentat de melodia introductiva asa cum s-a procedat, cu succes de alt fel, si in cazul altor jocuri precum Mass Effect, Bethesda Game Studios a optat pentru o abordare care s-a dorit din nou inovatoare dar care nu reuseste sa convinga Astfel producatorii au ales pentru coloana sonora o muzica veche specifica anilor ’50-’60 in incercarea, laudabila de altfel, de a armoniza coloana sonora cu spiritul general al jocului care se vrea o critica subtila la adresa stilului de viata american din era atomica marcat de superficialitate si kitch. Cu toate acestea in ciuda intentiilor bune rezultatul final nu este tocmai cel la care m-as fi asteptat. Piesele alese pentru coloana sonora nu sunt dintre cele mai reusite iar faptul ca producatorii au decis sa includa un numar foarte mic de astfel de cantecele nu ajuta deloc deoarece dupa o perioada relativ scurta de timp ele devin repetitive lucru care se simte si e deranjant. Nici posturile de radio nu stralucesc, reportajele si discursurile repetandu-se intr-un ritm infernal si de cele mai multe ori fara a fi pe deplin corelate cu evolutia povestii.

Poate ca veti spune ca defectele amintite anterior se regasesc si in alte jocuri si nimeni nu a atras atentia asupra lor pana acum. Si de aceasta data aveti dreptate ... partial pentru ca in majoritatea jocurilor in care se intalnesc posturi de radio sau alte mijoloace sonore similare ele au doar un rol complementar si nu afecteaza in nici un fel coloana sonora in ansamblul ei ori in cazul Fallout 3 cele doua mari posturi de radio alcatuiesc insasi coloana sonora. Da ati inteles bine GNR si postul de radio al Enclavei formeaza coloana sonora a intregului joc. Odata ce le opriti din Pip – Boy nu veti mai auzii decat sunetul desertului care la sincer vorbind nu este tare variat. Pai ce vreti sa ascultati, pasarelele ciripind in copaci si iarba fosnind in bataia vantului? E desert fratilor nu padure tropicala!

La capitolul voice acting jocul nu sta foarte rau desi unele personaje au reusit sa ma calce pe nervi (cel mai enervant personaj fiind de departe Moira Brown cu vocea ei pitigaiata si nevrotica). Cu toate acestea majoritatea personajelor nu deranjeaza si unele sunt chiar reusite (precum Three Dog sau tatal interpretat de actorul Liam Neelsen).

Si totusi ...

Si totusi jocul nu este unul din categoria celor de mana a doua. Intradevar nu este nici un urmas demn al titlurilor din seria Fallout si nici un RPG autentic insa nu este un joc slab. Fallout 3 nu poate fi acuzat decat de faptul ca urmeaza cu prea mult zel tendintele care s-au generalizat in ultimii ani in industria jocurilor. In cele din urma producatorii de jocuri au inteles faptul ca majoritatea gamerilor se simteau frustrati de nivelul de dificultate excesiv promovat de majoritatea titlurilor si nu inghiteau prea bine restrictiile artificiale impuse de cele mai multe ori fara rost de aceiasi producatori. O astfel de atitudine este de altfel intru totul justificata de numeroasele dume pe care un gamer le intalnea in majoritatea RPG-urilor clasice.

Nu pot sa nu imi aduc aminte de momentele in care priveam stupefiat la monitorul calculatorului, pe care se lafaia in toata splendoarea o bruta care te invita cu un zambet larg pe buze sa revii peste cinci sau sase nivele cand vei avea suficienta experienta la snopitul orcilor in bataie. Tocmai astfel de neajunsuri au incercat sa evite cei de la Bethesda Game Studios. Si in mare parte au reusit chiar daca in acest fel au creat un joc cu un puternic aer comercial destinat oricarei categorii de gameri inclusiv celor care nu sunt dispusi sa piarda zile si nopti in fata monitorului cu sticla de cafea in fata si cu mormanul de tastaturi de rezerva in spate. In egala masura este adevarat si faptul ca acest lucru se putea realiza si fara a afecta insasi principiile esentiale care stau la baza unui RPG.

Pe de alta parte nu totul este rau in acest joc. Dupa cum vedeti pana acum nu am comentat nimic despre grafica si asta deoarece nu este nimic de mentionat. Pe un sistem suficient de puternic atat desertul cat si ruinele care impanzesc Washington-ul arata fantastic, parca desprinse direct din desenele postapocaliptice ale lui Luis Royo. Fiecare detaliu este facut cu migala si traduce perfect, in 3 dimensiuni, spiritul primelor doua jocuri ale seriei. E adevarat ca unele elemente de decor se repeta destul de des fara insa a deranja in mod deosebit. Acest mic neajuns este insa compensat de modul in care sunt realizate celelalte elemente de decor. Nu de putine ori am ramas cu gura cascata admirand un rasarit de soare in mijlocul pustietatii sau un apus in fata Capitoliului. Intregul decor a fost realizat acordandu-se o atentie deosebita fiecarui detaliu astfel ca elementele se imbina perfect intre ele formand un tot unitar menit sa impresioneze placut ochiul.

Singurul lucru pe care il pot reprosa graficienilor de la Bethesda Game Studios este modul in care au tratat problema interioarelor care sunt destul de sterse si de cele mai multe ori se aseamana izbitor intre ele. Acest lucru ingreuneaza seminificativ deplasarea in special cand este vorba de cladirile de birouri, hoteluri si alte obiective similare. La dezorientarea totala a jucatorului contribuie, de asemenea, in mod substantial si hartile locale care parca sunt facute cu picioarele de niste copii de gradinita sau in cel mai bun caz de scoala generala.

Acestea fiind spuse nu pot sa nu constat totusi faptul ca marea majoritate a jucatorilor nu vor observa niciodata diferentele anterior amintite si nici nu vor fi deranjati, de storyline-ul preluat parca dintr-un film cu Chuck Norris, de personajele nu tocmai complexe, de dialogurile lipsite de profunzime sau de nivelul redus de dificultate. Este adevarat ca fanii primelor doua titluri din seria Fallout si aceia dintre gameri pentru care povestea este mai importanta decat grafica se vor simti probabil tradati, dupa o asteptare atat de lunga, de cei de la Bethesda Game Studios insa pentru marea majoritate a jucatorilor Fallout 3 va constitui probabil un titlu de referinta cu o grafica placuta si un storyline care asigura 30 – 40 de ore de relaxare dupa o zi nasoala la scoala sau la scarbici (a se citi serviciu).

P.S: pentru aceia dintre voi care au ramas dezamagiti de Fallout 3 opriti muzica din joc puneti un Nightwish (Sleeping Sun) sau o Lorenna McKennit (Night ride across the Caucasus) si luati-o la sanatoasa prin desertul radioactiv al Washington-ului, cu o pusca in spinare si o Nuka-Cola in mana. Incotro? Nu conteaza. Atmosfera face toti banii.

Nota 7,6
Grafica 9,5
Sunet 7,0
Gameplay 8,0
Storyline 6,0
Impresie 7,5